În liceu şi facultate am mers de atâtea ori la Sala Radio încât am învăţat mai multe itinerarii: cu promenadă pe Calea Victoriei, ocolind prin Cişmigiu sau venind dinspre Eroilor. Aveam intrare liberă pe baza carnetului, dar nu aveam criterii de selecţie, aşa că ajungeam la tot felul de concerte. Despre cum am început să ascult muzică clasică voi scrie cu altă ocazie, dar acum mă opresc la o seară din martie 2009, când am nimerit la Festivalul Internaţional de Chitară Clasică.
Atunci l-am întâlnit pe Gabriel Bianco, un băiat brunet, cu părul numai cârlionţi şi un entuziasm copleşitor. Nu-mi aduc aminte câte bis-uri ne-a oferit, dar au fost multe, chiar foarte multe. Noi aplaudam şi el se întorcea de fiecare dată cu chitara. Zâmbea uimit de primirea încurajatoare şi continua să cânte cu o bucurie copilărească.
Cred că am povestit destul de mult acasă despre acest băiat cu chitara clasică. L-am căutat, ne-am împrietenit pe Facebook, i-am scris, mi-a răspuns. Apoi, a revenit de mai multe ori în România, dar de fiecare dată în alte părţi: Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Sinaia. L-am întrebat de ce nu mai cântă la Sala Radio, dar nu a mai răspuns…
După 6 ani, când i-am spus mamei că Gabriel Bianco se întoarce la Bucureşti, şi-a adus aminte de el. Într-o seară de noiembrie, chitaristul francez cu zulufi şi bis-uri a avut un recital la Sala de Concerte „George Enescu” a Universităţii Naţionale de Muzică, în cadrul evenimentului Serile de chitară, organizat de Asociaţia Kitharalogos.
***
Am fost atât de încântată când am primit vestea. Mi-am trecut recitalul în calendar şi de-abia aşteptam să vină 28 noiembrie. Sala „George Enescu” a Conservatorului este destul de mică, dar cu o orgă măreaţă. Am ajuns cu vreo 40 de minute înainte de începerea recitalului ca să prind loc în al doilea rând. Nu-mi place să intru în sufletul omului, dar îmi doresc să ajung tot mai aproape.
Din cei 27 de ani Gabriel Bianco a petrecut 22 cântând la chitară astfel că instrumentul pare o prelungire a propriului corp. El însuşi povesteşte într-un documentar că a dezvoltat un fel de relaţie cu chitara şi a devenit un gest natural să exerseze în fiecare zi. A absolvit Conservatorul Naţional din Paris, a câştigat nenumărate premii şi a avut concerte în săli renumite. În afară de proiectele muzicale şi biografia strălucită, ceea ce îl face atât de plăcut este simplitatea.
De când s-a deschis uşa şi a intrat pe scenă l-am privit, ascultat, aplaudat cu „ah”, „oh” şi „drăguţ” repetate până s-au golit de sens. Mi se pare minunat. Cum observa Anca, prietena mea: Gabriel Bianco se poartă cu chitara ca şi cum ar fi o fiinţă umană: uneori, o mângâie; alteori, o dojeneşte.
A ales compozitori romantici, preferaţii mei, şi tot recitalul a fost un du-te-vino între acorduri lente, dramatice şi sunete vioaie, accentuate. Printre altele, a interpretat Gran Vals, una dintre lucrările compozitorului Francisco Tárrega. Ascultaţi cu atenţie şi veţi afla cine a inventat Nokia tune cândva în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Nu ştiu cum a trecut o oră şi jumătate. De fapt, ştiu, a fost o oră şi jumătate cu muzică frumoasă, cu interpretare sub amprenta sensibilă şi totuşi precisă a francezului, cu chitara în contextul muzicii clasice – fără tobă mare, bas şi voce. E o experienţă interesantă, deci, dacă veţi avea şansa de a asculta live, să n-o pierdeţi.
Publicul mi se pare needucat. Oamenii nu îşi închid telefoanele, se plimbă prin sală şi fac parchetul să scârţâie, vin însoţiţi de copii prea mici pentru astfel de evenimente. Unele concerte sunt excelente. Nu mă mişc astfel încât să-mi focalizez privirea pe felul în care atinge griful la sfârşitul lucrării ca şi cum i-ar spune să se liniştească. Nu respir pentru a putea auzi respiraţia lui venită dintr-o cutie de rezonanţă umană. Există atâtea gesturi prin care artistul se deschide în faţa noastră şi ne cheamă să creăm un spaţiu între noi şi mai sus de noi. Dar ce să auzi? Nokia tune. Gabriel Bianco este mai îngăduitor decât mine: continua să zâmbească blând şi aştepta tăcerea pentru a putea însufleţi partiturile din interior.
***
La sfârşit, după multe aplauze şi două bis-uri, noi am rămas printre ultimele spectatoare din sală. Să mergem în culise, să nu mergem? Dar ce îi spunem? Să-l felicităm? Nu. Ieşim în hol. Nu eram mulţumită de lipsa mea de iniţiativă. L-am aşteptat 6 ani şi acum o iau la fugă? Reîntâlnirea nu putea să se încheie fără întâlnire.
În hol, l-am zărit printre oameni, făcea schimburi de cuvinte în trei limbi: franceză, engleză şi „mulţumesc” – probabil singurul cuvânt învăţat în limba română, şoptit în culise. Ne-am apropiat, inimile au început să-şi accelereze ritmul, mi-am făcut discursul în minte şi, în cele din urmă, ochii noştri s-au întâlnit. „Hello. My name is Gabriela.” „Oh, what a beautiful name!”
În afara Gabrielei şi Înăuntrul Teodorei 