Între azurul cerului şi turcoazul oceanic

În afara Gabrielei

When you’re so high, you don’t think

Într-o seară, am pornit agale pe bulevardul Iuliu Maniu şi am cotit spre Drumul Taberei ca să ajung în Parcul Moghioroş. Aflasem că a fost reamenajat şi existau controverse în jurul subiectului – unii publicau fotografii uimitor-futuriste pe Facebook, cu locuri de joacă, poduri noi şi o pasarelă etajată, alţii susţineau că parcul are prea puţină umbră şi prea mult beton.

Când am ajuns acolo, am fost surprinsă, într-adevăr, de noile schimbări: tot felul de deluşoare din iarbă în interiorul cărora descopereai o masă de ping pong, un spaţiu în trepte unde ai putea să citeşti o carte dacă nu ar exista riscul de a face insolaţie, o pasarelă unde n-ai o privelişte extraordinară – lacul şi în depărtare un acoperiş aurit de biserică, terenuri pentru diferite sporturi şi un loc cu aparate pentru gimnastică pe beton.

În momentul în care am coborât scările, am avut un blocaj. Am rămas încremenită şi m-am uitat în jos. În loc de sandale aveam rolele în picioare şi păşeam cu grijă, întoarsă pe o parte, de teamă să nu alunec. În dreapta mea, erau maşinuţe electrice care se buşeau cu furie şi câteva tarabe cu prostioare ca la bâlci (baloane de săpun, arc de plastic care se desface în curcubeu, vată de zahăr). M-am întors pe o altă alee, un teren de tenis cu gazon, unde se jucau adulţi şi copii îmbrăcaţi sport, dar într-un fel eleganţi prin mişcări, iar la ieşirea din parc o rampă pentru role şi skateboard unde mă opream să mă uit la băieţii curajoşi. Aveam vreo 12 ani când veneam cu rolele în Moghioroş. Ştiam drumul printre blocuri, aşa că nu eram nevoită să iau autobuzul, chiar dacă ne despart câţiva kilometri. Cunoşteam aleile, gropile şi băieţii cu role. Mă plimbam cu Cezara, vecina de la 3.

Ce s-a întâmplat cu parcul meu? A dispărut terenul de tenis, au apărut alte rampe pentru role, nu mai pot să-mi cumpăr mărunţişuri, au acoperit gropile. Acum am sandale, Cezara s-a mutat, băieţii şi-au găsit alt drum, iar oraşul e într-o continuă schimbare.

Înăuntrul Teodorei

When you fall from the sky, you won’t break

Sunt înaltă. Pot să ajung la cărţile de pe ultimele rafturi şi să văd artiştii pe scenă fără să mă ridic pe vârfuri. În metrou, îmi place să stau în picioare ca să-i văd pe toţi. Minunată scenă. Copiii intră sub fustele mele colorate şi îşi fac umbrele când dansăm. Îmi place să dansez în metrou, e un fel de silent disco admirabil, cu priviri pe furiş şi ritmuri ascunse.

Am pielea palidă, lipsită de sânge, bolnavă, de secol romantic, cu bube şi răscoliri, mă ţine să nu mă pierd. Ochii negri, mici, alungiţi, de chinezoaică privesc cu uimire lumea. Nasul mic adulmecă cu nesaţ mirosul de iarbă proaspăt tăiată şi pământul aburind vara după ploaie. Buzele pline se arcuiesc în zâmbete. Pieptul e acoperit de aluniţe ca inima să se zbată sub un cer înstelat. Rochiile dezvăluie picioare lungi şi subţiri, cu glezne jucăuşe, uneori pe tocuri.

Când ies din casă, îmi trasez diferite traiectorii pe harta Bucureştiului, pornesc către îmblânzirea oraşului şi îmi însemnez amintirile în locuri secrete. Încerc să aleg de fiecare dată alt loc astfel încât să nu asociez un spaţiu cu mai multe relaţii. M-am ataşat de acest Bucureşti, cu primari care demolează monumentele istorice, un miros de gunoi insuportabil şi oameni care te îmbrâncesc la tot pasul, pentru că harta lui este istoria mea.

Strada Cărăbuşului e strada copilăriei mele urbane. În spatele blocului aveam grădină şi leagăne înainte să transforme locul în parcare. Acolo ne strângeam toate: Cezara, la care dormeam când plecau ai mei din oraş şi cu care ţineam corespondenţă în timpul vacanţei rurale, şi celelalte prietene din bloc. Băieţii erau altă specie, ieşeau la fotbal, ne întâlneam la de-a v-aţi ascunselea şi ţară, ţară, vrem ostaşi.

Când am primit role, am început să descopăr străzi noi. Pe Valea Lungă vindea o ţigancă seminţe şi ne alerga mereu, spre deosebire de Hanu Ancuţei, strada cu şcoala, unde găseam linişte şi alţi copii, iar la Apusului era librăria-papetărie-magazin de unde mi-am luat primul portofel.

În momentul în care ne-am domnişorit şi am păşit în lumea mare, deschisă la Bulevardul Iuliu Maniu, tata îmi dădea bani să merg cu Cezara la cofetăria de la Gorjului, pe colţ, unde acum se află o bancă. Avea laborator propriu, o vitrină splendidă şi un miros îmbietor. Duminica ne aşezam la fereastră.

Ca să ajung la liceu, luam metroul până la Eroilor, schimbam spre Unirii, treceam prin pasaj şi, în cele din urmă, spre Piaţa Romană cu peronul îngust şi auster. Râsul meu umplea vagonul şi se opunea uniformei alb-negru. În clasă, mergeam în ultimul rând ca să împărtăşesc veştile cu Matilda. La radio îl vizitam pe Franz. Într-o altă clasă lăsam cadouri surpriză pe bancă pentru Katia.

Strada Cărăbuşului ar putea fi doar una dintre străzile cu nume simpatice dintr-un oraş, Valea Lungă doar o staţie de autobuz pentru cineva care merge spre Apusului, Gorjului o intersecţie aglomerată, Piaţa Romană un loc de întâlniri. Însă, pentru mine, fiecare punct pe hartă înseamnă o bulă deschisă spre amintire, un spaţiu care, trecut prin diferite filtre, capătă semnificaţie din afară spre înăuntru.

Derapaj. Uneori zbor, alteori mă scufund

Vara trecută am împachetat totul în cutii: cărţi, haine, fotografii, scrisori, jucării, pantofi, calendare, reviste. Am golit camera, am dezbrăcat pereţii, am curăţat cochilia de la marginea oraşului, în care mă ascund când se lasă seara.

Când m-am convins că n-a mai rămas nimic în afară de vocea mea, care se auzea mult mai tare, cu ecou, tâşnind prin fereastra deschisă, am plecat spre Dedeman să caut vopsea. Am vrut albastru, iar angajaţii mi-au arătat câteva cataloage cu mii de nuanţe. Albastru marin, albastru nocturn, albastru sidef, albastru fluture imperial, albastru electric, albastru pastel, albastru arctic, albastru oceanic, albastru peruzea.

Am ales un albastru. Mi-am făcut loc printre cutii şi, când l-am văzut întins pe perete, acoperind un roz pal, a căzut cerul pe mine, un bleu luminos şi senin. Eu n-am vrut albastru ceresc. Am vrut oceanic, să plutesc pe valuri între albastru şi verde, să explorez, să port costumul de scafandru care mă trage în jos, înăuntru, când aripile de fluture au nevoie de tihnă după atâta zbor.

M-am întors la Dedeman şi am amestecat albastru, galben, verde şi alb. Astfel, după ce am zburat până la ceruri în camera mea, m-am scufundat uşor, pensulă după pensulă, într-un albastru-verzui sau verde-albăstrui, oceanic, infinit.

Cutia. Reconstruirea lumii

După ce culoarea a îmbrăţişat pereţii şi m-a învelit cu straturi subacvatice, a urmat recrearea lumii, deschiderea cutiilor, umplerea cochiliei. Din tăcere a apărut cuvântul, din rostirea cuvintelor au prins viaţă lucrurile, iar lucrurile se agaţă de noi, ne intră prin piele, ni se imprimă în carne, ne curg prin sânge.

Am dăruit jumătate din îmbrăcăminte, am aruncat un sfert din încrengătura de mărgele, am trimis jucăriile într-o mansardă, am înghesuit fotografiile într-un cufăr şi scrisorile într-altul, am făcut ordine în bibliotecă. Am ajuns la comoara mea – o cutie albastră în care strâng urme tangibile ale trecutului.

O scrisoare cu scris mărunt de la Manfried dintr-o corespondenţă de câţiva ani între Bucureşti şi Baia Mare. Mereu mi-a fost greu să descifrez caligrafii, dar zâmbesc că îmi povestea de M. Cărtărescu. Manfried s-a mutat în Bucureşti şi a pierdut adresa mea.

Diverse bilete la Sala Radio, Operă, TNB şi Bulandra – câteva dintre locurile unde mă refugiez, închid ochii sau îi ţin larg deschişi, ascult, mă conectez. Spectacolul cel mai drag rămâne „Îngropaţi-mă pe după plintă” de la Bulandra.

Un bilet la Schwarze Kirche. Chiar uitasem că am mers la Braşov cu două prietene, atunci când am pierdut trenul şi am aşteptat 4 ore în gară pentru următorul. Am colindat străduţele şi am mâncat îngheţată colorată. Nu am mai mers niciodată împreună.

La una dintre aniversări, am primit o fotografie cu Gilbert, un skater din Eroilor. Într-o vacanţă, am primit o altă fotografie cu Alex Turner. Deci, într-un fel sau altul, toţi băieţii drăguţi ajung la mine.

Colecţia de brăţări de la festivaluri are propria istorie. Îmi place să merg la concerte, să ascult muzică, să văd pe viu membrii trupelor, să fredonez piese, să dansez, să simt energia oamenilor, să mă pierd în mulţime.

Am găsit un şerveţel pe care mi-a scris Franz şi un soi de text scris de mine în care mă întrebam ce se întâmplă cu noi. Am aflat după atâţia ani. O ţigară pictată, un bilet de tren şi o carte de joc. Nu aş putea descrie mai bine prietenia cu Katia. O foaie ruptă din carneţel pe care Matilda a scris într-o dimineaţă după ce am ascultat Spector, The Vaccines şi The XX, iar eu am stat până târziu să mă uit la o finală Nadal – Djokovic: „M-am dus la plimbare şi te-am încuiat în casă. Vin imediat.”

Memoria subiectivă pare o cutie adâncă în care stau înghesuite atâtea experienţe, imagini, sunete, stări, emoţii, frici, întâlniri. Relaţiile mele tumultoase m-au făcut să cresc, chiar dacă uneori am simţit că spaţiul se micşorează atât de mult încât ferestrele se trântesc în întuneric şi pereţii s-au hotărât să mă zdrobească. Înăuntrul meu cresc plante şi flori, o întreagă vegetaţie pe care trebuie s-o îngrijesc, aşa că întotdeauna sunt în căutarea luminii. Câteodată se ivesc tulpini pe mâinile mele şi magarete sub urechi.

Ţin cutia la căpătâiul patului şi niciodată nu-i pun capacul. Încerc să sporesc colecţia mea de mărunţişuri, de urme ale celor care trec prin viaţa mea, de momente când am fost tristă şi fericită în acelaşi timp. În cazul în care vreun cutremur mă va zgâlţâi în apartamentul din Militari, voi pune mâna pe comoară şi o voi lua cu mine sub dărâmături. Lucurile sunt cuvinte, iar cuvintele ne intră prin piele.

Întâlnirea cu mine

So come down from the clouds

Limba română este atât de frumoasă. În afara suspină în despărţire, iar înăuntrul s-a întregit. Grafica se contopeşte cu înţelesul, dar în afara şi înăuntrul rămân separate de un strat epidermic, fragil, translucid.

Nu mă plictisesc niciodată. Am strâns înăuntrul meu o mulţime de personaje, spaţii şi momente, lecturi, muzică şi picturi. Când rămân singură, mă joc şi fac permutări, intersectez amintiri, le schimb traiectoria, fac scenarii. Au fost situaţii în alb şi negru, decizii abrupte şi destule prejudecăţi, dar în timp am învăţat să disting nuanţe de gri, să învăţ să ascult şi să împing limite.

Mă împart între Gabriela şi Teodora, pentru că încerc să găsesc o formă jucăuşă de a-mi înţelege reacţiile contradictorii şi pasiunile aflate la extreme. Cum mă regăsesc la un concert de muzică clasică şi cum mă pierd la unul de muzică rock sau ţigănească. Cum rămân liniştit-introvertită în grupurile de oameni şi cum mă entuziasmez cu energie la vederea unui prieten. Cum mă înconjor de bucurie şi mă cutremur uneori de tristeţe.

Vreau să creez un loc unde să mă exprim, să găsesc împăcare cu trecutul, să dăruiesc şi să primesc cu inima deschisă, să-mi măresc colecţia de amintiri şi să plutesc lin pe valuri de albastru infinit. Acest spaţiu va fi o deschidere în afară pentru ce se întâmplă înăuntrul meu.

Prinsă în fotografii de Andra Nicula şi aranjată cu magie de Andrei Ivănescu.