O zi în Veneţia

„You missed the boat.” îmi şopteşte o doamnă cu părul în valuri grizonante, îmbrăcată într-un deux-pièces rafinat, de un roz pal.

„I know. But I like the view. It’s so beautiful.” îi răspund privind spre clădirile aflate dincolo de Canal Grande în lumina după-amiezii.

„Yeah, it doesn’t matter…” îi aud zâmbetul când rosteşte cuvintele.

Aşteptăm împreună următorul vapor care ne va conduce la Gara Santa Lucia din Veneţia, alunecând pe Canal Grande, printre palate cu dantelărie gotică.

*

Mă trezesc cu gâtul înţepenit şi văi cenuşii sub ochi. Un început anevoios, într-o cameră cu pereţii turcoaz şi un balcon îngust, cu ferestre înalte, se preschimbă în emoţie şi grabă. La ora 7:35 va pleca trenul din gara Milano Centrale spre Veneţia.

Iau metroul câteva staţii şi, după ce aflu că trenul va avea întârziere, îmi pot lua un răgaz de timp pentru a admira una dintre cele mai mari gări din Europa şi micii călători somnoroşi care îşi intersectează drumurile sub cupole. Unii sunt îmbrăcaţi office şi poartă doar o servietă din piele. Alţii, arşi de soare, îşi duc în spate bagajele greoaie aşa cum melcii îşi plimbă cochiliile.

În cele din urmă, trenul soseşte, mă urc şi caut compartimentul 5, locul 9D. Undeva în dreapta mea, o doamnă cochetă citeşte Vogue în limba italiană. În faţă, la câteva scaune distanţă, un băiat se cuibăreşte în scaun şi închide ochii. Trenul trece cu viteză prin Brescia, Verona, Padova şi se opreşte în Venezia Mestre.

Cobor şi iau alt tren care face legătura între continent şi lagună pe Via della Libertà. Înainte să plec în călătorie, am văzut pe hartă că trenul merge… pe mare, dar uimirea şi fascinaţia pe care le simt când văd marea prin toate ferestrele din compartiment sunt mult mai mari decât m-aş fi aşteptat. Nu întâmplător se numeşte Calea Libertăţii.

Ajung în Gara Santa Lucia din Veneţia şi mă las purtată de mulţime către ieşire. În momentul în care ies din clădire şi cobor treptele, mă întâmpină mirosul mării şi un pod. O iau pe o străduţă la stânga, mă opresc să-mi cumpăr o cafea Lavazza şi privesc în jurul meu: suveniruri, măşti de carnaval şi clădiri în culori calde, pe alocuri scorojite. Am citit că nu te poţi rătăci în Veneţia datorită săgeţilor indicatoare, aşa că am pornit agale printre oameni: Per Rialto. Aşadar, către Podul Rialto!

https://www.instagram.com/p/BIRvAKVB0do/?taken-by=gabriella.teodora&hl=ro

Trec o punte şi ajung pe o stradă cu tarabe pe mijloc şi magazine mici pe ambele părţi: pălării, ochelari de soare, cărţi poştale, fructe şi peşte. Atmosfera de bâlci, fierbinte, de la nivelul solului se împrăştie când ridic privirea spre ferestrele superbe, cu influenţe gotice şi obloanele trase. Merg mai departe prin Cannaregio, trec un alt pod şi… aah! O gondolă! Două! Trei!

https://www.instagram.com/p/BImV86tBHtw/?taken-by=gabriella.teodora&hl=ro

Un el şi o ea stau aşezaţi pe o băncuţă din catifea grena cu ornamente aurii, iar în spate, pe partea stângă, se află gondolierul îmbrăcat cu un tricou în dungi, pantaloni negri şi o pălărie. Am rămas pe pod să văd cum gondola trece pe sub picioarele mele. Ea îşi îndreaptă aparatul de fotografiat către mine. Încep să râd şi ridic mâinile ca şi cum aş încerca să măsor frumuseţea care ne înconjoară. Apasă pe buton, râde şi se face nevăzută.

Traversez alte câteva poduri şi ajung, în sfârşit, la Podul Rialto care, din păcate, se află în renovare. Gondole, bărci şi vaporaşe plutesc pe Canal Grande. Păşesc pe o punte pentru a putea fotografia palatele în nuanţe roşiatice şi, dintr-o dată, aud muzică… Când întorc capul spre dreapta, observ că într-una dintre gondole un domn cântă live o piesă în limba italiană, acompaniat la acordeon. Coloana sonoră perfectă!

https://www.instagram.com/p/BIsHYUNhnd7/?taken-by=gabriella.teodora&hl=ro

Înaintez pe lângă Canal Grande şi mă opresc la Palazzo Cavalli unde tocmai s-a încheiat o ceremonie de cununie, iar câţiva invitaţi aruncă cu petale de flori albe când ies mirii. Toţi sunt îmbrăcaţi în alb şi nuanţe de albastru. Simplu, restrâns, delicat.

https://www.instagram.com/p/BIUQasuhg7x/?taken-by=gabriella.teodora&hl=ro

Merg mai departe către Piazza San Marco printre vitrine luxoase, afişe cu spectacole de teatru şi concerte de jazz, gelaterii şi cafenele. Pe străduţele înguste găsesc teatre şi restaurante, apoi ajung cu surprindere sub arcadele care înconjoară Piazza San Marco. Turişti, soare, îngheţată şi măreţie.

https://www.instagram.com/p/BIXlEoDB9bR/?taken-by=gabriella.teodora&hl=ro

M-am aşezat la umbră, pe treptele de lângă Caffè Florian, considerată cea mai veche cafenea din Europa. Pe terasă cântă o orchestră şi îmi imaginez cum se desfăşura înainte carnavalul când aristocraţii şi cei din clasa de jos îşi puneau măştile şi dansau, fără să mai conteze diferenţele sociale.

După un moment de odihnă, înfrunt căldura din iulie şi caut să explorez cât mai mult din tot ceea ce îmi oferă Veneţia. Traversez Piazza San Marco, trec pe lângă Palazzo Ducale şi ajung la Ponte dei Sospiri – Puntea Suspinelor. Mă dor picioarele, încep să obosesc, mă simt deshidratată, dar merg şi merg şi merg… La fiecare cotitură descopăr o fereastră, un pod, o gondolă, un acordeon, un palat, o intrare care spune altă poveste.

https://www.instagram.com/p/BIpJgWBBkDf/?taken-by=gabriella.teodora&hl=ro

Oare chiar sunt aici? Mă desprind de mine şi nu îmi vine să cred că am depăşit frica şi am uitat de durere. Am luat avionul până la Milano şi, apoi, trenul până la Veneţia pentru a căuta o lume splendidă din secolul al XIV-lea. Cred că este în firea noastră să căutăm frumuseţea pe care moartea nu o alterează. Mă opresc în faţa unei vitrine şi îmi fac un selfie. Înaltă, cu rochie de voal şi floare în păr, piele palidă, mâini mici, picioare subţiri.

Nu aveai curaj să iei trenul până la Braşov, dar acum eşti aici, în mijlocul unui univers diferit de tot ce ai văzut prin micul tău iglu. Un univers cu o mulţime de canale şi nicio maşină; o înşiruire de palate şi niciun bloc; zeci de oameni sofisticaţi şi nici unul cunoscut. De ce nu ai plecat mai devreme? Pentru că nu te-a durut suficient de tare.  

Trenul spre Milano va pleca la 19:50, aşa că mă întorc înapoi în Piazza San Marco de unde voi lua un vaporaş care să mă conducă la Gara Santa Lucia. Inspir. Respir. Vreau să păstrez mirosul sărat al mării în nări. Privesc clădirile scăldate într-o lumină orbitoare şi valurile care leagănă gondolele.

https://www.instagram.com/p/BI7pDyfBxe5/?taken-by=gabriella.teodora&hl=ro

*

Pentru întoarcere am ales un tren direct. Compartiment 6. Loc 12D. Mă aşez epuizată şi mă uit pe fereastră. Vine un domn cu o masă plină de sticle.

„What would you like to drink?” mă întreabă cu un zâmbet larg.

„How much is it?” îmi fac câteva calcule să văd cum împart puţinii bani rămaşi.

„It’s free! Water, wine, champagne…” continuă să înşire cu entuziasm.

„A glass of wine, please.”

Îmi toarnă vin alb într-un pahar cu picior în timp ce se lasă întunericul.

Nu aş fi putut să închei mai bine una dintre cele mai frumoase zile pe care le-am trăit.

32399 de paşi.

29,38 de kilometri.

¼ inimă vindecată.